Live Alive!

 

 

 

Astãzi oamenii au petrecut, s-au plimbat, s-au relaxat, au dansat au cântat, au bãut , unii au şi muncit , unii s-au şi revoltat, protestat, au plâns. A fost  loc pentru fiecare stare, îmi venea a crede în libertatea totalã. E ca o poveste continua, firul naraţiunii având suişuri şi coborâşuri, cu schimbãri bruşte de stãri: de la stãri de euforie la stãri de consolare sau reflecţie.

Sã o luãm de la capãt. Dupã o sãptãmânã ploiasã, credeam cã o nouã sãptãmânã nu va aduce nimic nou.  Se presupunea a fi o zi obişnuitã de duminicã. Dupã o turã scurtã prin naturã, asta a fost aşa ca un intro pentru ceea ce va urma, m-am aventurat spontan într-o plimbare prin oraş. Am indrãznit sa merg mai departe, nu am ştiut în ce mã bag. Stiam cã  sunt sãrbãtorile oraşului dar concomitent pe o strada paralelã a fost şi festivalul berii, iar când am ajuns în districtul evreiesc mare sãrbãtoare era şi acolo. Accesul la aceastã sãrbãtoare nu se putea face decât dacã treceai printr-un control destul de amãnunţit. Cui nu i-a convenit aceste reguli nu avea de ales decât sã evite zona petrecerii. Era pãcat sã ratezi aşa ceva. Ȋn primul rând muzicã tradiţionala live, mâncare tradiţionala şi o atmosferã de petrecere şi de veselie greu de descris. Pentru câteva momente am putut sã gust un pic din cultura evreiascã autenticã.

N-am rãmas pâna la sfârşitul petrecerii, am plecat mai departe, iniţial spre casã, dar au mai urmat câteva surprinze.  Sirienii au ţinut proteste anti-guvernamentale, imediat alãturi şi kurzii i-au susţinut. Starea care domina printre aceşti oameni era de revolta, de durere şi de furie.

Lumea a fost într-o continuã mişcare, si aşa de colorata astãzi, parcã mai mult ca niciodatã. Pe centru atenţia trecãtorilor era opritã de un violonist. A reuşit sa opreascã oamenii din fuga lor fãcându-i sã-i asculte durerea. Un maestru! Şi nu a fost singurul: astãzi genurile de muzicã au variat: muzicã clasicã, rock, tradiţionalã, instrumentalã, depinde de starea ta si de ce chef aveai sã asculţi în tu  momentul respectiv. Şi dacã-i live si starea mea fost la fel de alive.

Utlima oprire a fost în faţa operei unde se difuza pe un ecran imens o piesã de balet. Am savurat în aer liber şi aceastã porţie de cultura. La finalul zilei trag linie: bani cheltuiţi 2,20 Euro; efort depus: minim, lucruri noi: o mulţime!  Asta se numeşte o zi împlinitã!

Toate la timpul lor

Vorbe  înţelepte spuse cu calm de cineva în momentul când eu cu mintea mea o iau  razna. De mult ori sunt mult prea nerãdbãtoare. Palnuri evit sã mai  îmi fac cã numa cu gându la ele mi-s. Sã visez prea mãreţ nu prea mai îndrãznesc pentru cã m-am sãturat sã aştept momentul potrivit sã se întâmple ceea ce mi-am dorit/propus.

Când îmi propun ceva am tendinţa sã accelerez lucrurile într-un mod absurd, parcã îmi ard tãlpile de nerãbdare, aş schimba cursul naturii numa sã ajung la rezultatul dorit. Iuţeala aceasta cred cã e o dovadã de imaturitate, pentru cã aduce şi multã nemulţumire . Şi ca dezamãgirile sã fie evitate preiau învãţãtura: ”Toate la timpu lor”. Dar dacã ele nu o sã mai aibe timp, dacã eu o sã mã plictisesc, o sã-mi pierd entuziasmul? Ce se intâmplã cu planurile, visele, se mai îndeplinesc chiar dacã eu nu le mai acord atenţie, mai sunt ele valabile? Poate da şi trec neobservate.

Când fac o analizã mai amplã a vieţii mele, mã gândesc cã nu îi chiar aşa rãu, practic mi-am dorit mult ceea ce fac, deşi când intru în detalii nu mai aratã lucrurile la fel de satisfãcãtor. Per total reuşesc ceea ce îmi doresc şi sunt surpinsã când stau la pândã şi reusesc sã prind ”momentul”.  Şi ştiu cã toate  se întâmplã atunci când trebuie, dar parcã aş vrea sã plutesc în visare.

Sã ducem tradiţia mai departe

Ce face românul când îi lipseşte ceva din gospodãrie? Imprumutã sau te furã pe faţã. Gãsesc şi eu mai practic, decât sã merg sã-mi cumpãr o mãturã, o gãleata, mai bine împrumut/fur şi când posesorul îşi aduce aminte te faci  cã nu ştii

Punctul culminant a fost când vecinii mei mi-au cerut curent, am înstrâmbat din nas şi relaţia noastrã s-a ruinat. Ȋn sfârşit, aşteptam de mult aceastã ocazie! Au urmat clasicele ameninţãri: ”Se întoarce roata, o sã vezi tu!”. Da, nimic nefiresc, asta îmi doresc şi eu în continuare.

Da, la sat se mai practicã genu asta de ”imprumuturi” dar de fapt hoţia face parte din tradiţie, dar totuşi la oraş mã aştept sã fie mai civilizaţi. Când pleci din România, ajungi într-o capitalã mare europeanã şi dai tot de genu ãsta de comportament, degeaba ai plecat! Desigur vecinii mei au preluat şi alte obiceiuri româneşti aici, chiar dacã nu se prea potrivesc cu atmosfera sau cultura oraşului. Duminica spre exemplu sunt singurii care lucrã, şi nu mai discret ci cu falã, tot cartierul trebuie sã ştie cât sunt ei de harnici. Manelele şi pãlinca acompaniindu-i mereu, aşa ca sã aibe mai mult spor. Obiceiuri rurale mai balcanice, care îi fac sã iasa într-un mod negativ în evidenţã.

Ȋşelãtorii precum sã-ţi dai foc la casã cu gândul  sã iei banii de pe asigurarea pe care tocmai ai incheiat-o, au incercat sa facã. Mãcar de mai aveau rãbdare sã treacã un an, sã fie mai plauzibil incendiul izbucnit din senin: ”Sa pacãlim sistemul şi sã ne înnoim garderoba!”. Credeau cã dau lovitura, numa cã a cam ars casa de tot, poliţia i-a investigat şi au ajuns sã doarmã în maşinã, nu pentru mult timp. Au negociat cu mine sã-i gãzduiesc pentru câteva zile numai, am refuzat şi ca sã-mi arate cum se întoarce roata, s-au reîntors ca sã îmi dea ’’lovitura de graţie’’: eu locuiesc  tot in acelaşi bloc, la etaju încã pârlit de la ultimu’ incendiu, pe când ei  s-au mutat la vilã, primitã  de milã de la un parlamentar, unde tipa lucrã ca menajerã, şi nici mãcar nu trebuie sã plãteascã chirie! Bun, ciao!

Culmea este cã în România nu am avut contact cu genu acesta de oameni, şi m-am perindat şi prin zone urbane dar şi prin zone rurale mai puţin dezvoltate. Toatã povestea a luat proporţiile unei telenovele la bloc, pentru cã la un moment dat eram vreo 4 familii de români, grav! A mai rãmas doar una: daca nu şi-au dat foc la locuinţa, s-au luat la bãtaie sau n-au plãtit chiria şi în condiţiile acestea au fost obligaţi sã disparã! Majoriatetea erau de prin nord-vestul ţãrii, tineri pânã în 25 de ani şi probabil voi mai scrie despre ei, pentru cã zãu m-au impresionat.

 Am încercat sã nu interacţionez prea mult cu ei, dar aşa câteodata eram curioasã sã vãd cât îi duce prostia,îi duce departe, atât de departe incat ma rãtãceam urmãrindu-i. De exemplu privind la un suvenir din Madeira, o vedere redând un peisaj de vacanţã idilic, mã întreabã vecinu’:” Auzi, tu crezi cã Madeira îi un sat din România? Eu cred cã da, nu-i de prin zona mea, dar ar putea sa fie de prin Oltenia, cine ştie ce-i pe acolo.” Deci Madeira dacã nu ştiaţi e un sat din România. Acolo mergţi sa daţi cu sapa în vacantã, nu-i aşa?

C’est la vie

Azi am chef sa ma revolt, poate daca aceasta stare ar fi constanta as ajunge la un rezultat satisfacator. Dar ma las coplesita, c’est la vie!